Poate ca da... poate ca nu...

Life. Reloaded.

2011-08-09T04:47:00.000+03:00

In anii studentiei mele, la Sibiu, mergeam la un singur cinematograf in mod frecvent. Nu-i mai stiu numele, dar era in Orasul de Jos, in cladirea Teatrului pentru Copii. Duminica, ori cand nu aveam cursuri, mergeam la teatrul asta mic, sorbeam spectacolele miniaturale si triste - doar pentru mine erau triste, motive personale si rani sufletesti - si apoi intram la cinema sa domolesc vartejul de emotii. Nu stiu sa fi vazut propriu-zis acolo vreun film bun – bun, poate si pentru ca eram mereu cu inima zderente cand ii treceam pragul, dar stiu ca ma simteam "acasa". Rimau cu starea mea de spirit si aerul racoros cu miros vag de mucegai si tigari stinse, si sala mica, "renovata" kitchios cu gresie neagra si canapele incomode din "piele ecologica" de care ma tot lipeam, piele pe "piele", rimau si tanti plasatoarea si juna care, cu par bicolor din neajunsul vopselei, cu fesele la interval si cu sanii revarsati prin decolteul generos si constant, servea cafele, pepsi si chipsuri/ floricele cinemaniacilor ;-). Pentru admosfera aia mergeam, nu neaparat pentru filme. Faceam un fel de tarapie intr-un decor decadent. Alaturi, pe canapele, cupluri juvenile sau anacronice ca distribuire total dezechilibrata a anilor per trup, faceau si ele tot un fel de terapie. Imi amintesc acum, pe masura ce scriu, de saruturile tocaite care il urmareau pe un Condurache haituit nervos in "In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura...", de chicoteleile si bufnirurile infundate suprapuse peste coloana sonora a divinului "Callas Forever". Surprinzator poate pentru unii, imi placea sa vad filme acolo. Am mai vazut din titlurile momentului la Patria, dar n-am simtit "sala de cinema".

In Bucuresti am ajuns acum vreo 8 ani... si mi-am stabilit cartierul general - cinematografic vorbind, in "Europa", pe Mosilor. Tin minte si acum primul meu film: "Non ti muovere", un film italian cu Penelope Cruz. Mi-a placut sala - nu sa ma dea pe spate, dar imi permitea sa vad filmul de la balcon, si imi alimenta satisfactia scornita si intretinuta de mine, ca vad filmul de la nivelul ochilor/ privirii personajelor, si nu de jos in sus. A fost primul si singurul cinematograf bucurestean in care am calcat. Cu mici exceptii, de vreo 5 ani vad filmele acasa. Nu le cumpar, le fur. Fac zile de vizionari - o zi cu 24 de ore de filme, in general rupte din weekenduri. Zilele astea sunt pentru mine transfuzii cu vieti, idei, experiente, imagini, sentimente - second hand, dar mai adevarate decat cele care lancezesc in jurul meu, transfuzii cu muzica si lacrimi si povesti, mereu povesti, multe povesti. Asa, in 24 de ore, traiesc zeci de vieti inchipuite si ma simt bine. Nu cred sa rezist astazi, casa- serviciu, fara "ziua mea de filme", asa cum nu credeam atunci ca pot rezista fara ... Dar asta e o alta poveste.

Ca o concluzie: as merge uneori intr-un cinematograf-ruina si, nu, nu as renunta la "furtul" filmelor mele.

Something in common

2010-11-23T16:26:00.001+02:00

Da, au ceva in comun: personalitate, nume sonor, faima, dragostea si admiratia publicului si ... BICICLETA ...

Bing Crosby

Audrey Hepburn

Humphrey Bogart

Nota: sursa foto - http://theimpossiblecool.tumblr.com/
( unele din cele mai placute sufletului meu fotografii )

Wow

2010-11-19T12:27:00.000+02:00

Deci: Adolf Hitler

Sunteti mandru ca sunteti roman?

2010-11-11T22:40:00.002+02:00

Preiau de pe site-ul Revistei Tango, dintr-un superb si zguduitor - citit in zilele de dupa plecarea lui - interviu cu poetul, unul din raspunsurile sale, lectie si inspiratie pentru noi toti.

Alice Nastase Buciuta: De ce sunteti mandru ca sunteti roman?

Adrian Paunescu: Nu sunt neaparat mandru ca sunt roman, sunt doar impotriva celor care cred ca e un pericol sau un nenoroc sa fii roman si ca a fi roman nu inseamna nimic in ordinea firiiSunt mandru ca sunt om, si nu am hotarat eu ca mama si tata trebuie sa ma nasca, dar am acceptat ca ei sunt mama si tatal meu si, din vorba in vorba, din fapta in fapta, i-am iubit, si-acum mi-e dor de ei si n-am unde sa-i gasesc ...
Am aflat de mic ca sunt roman. Sigur ca, o perioada, cat se canta in clasa intai si a doua imnul Uniunii Sovietice, am crezut ca a fi roman e o subdiviziune a imnului Uniunii Sovietice. Am aflat ca sunt din Barca, am aflat intre timp ca avem vecini, Goicea, Giurgita, Mosneni. Dupa aia am aflat ca exista un judet Dolj, dupa aia am gustat ideea de a fi component al unei tari si al unei natiuni. |ntre timp viata mea s-a amestecat cu viata celorlalti de aceeasi conditie. As fi mandru ca sunt roman daca am reusi sa iesim din subdezvoltare, din rautate, din marasm, din otrava. E un circuit de otrava in Romania, un circuit infernal. Sigur ca e si in alte parti, dar eu pe asta, al nostru, il simt si il arat cu ajutorul cuvintelor mele.
Si, mai cu seama, as fi mandru ca sunt roman daca am reusi sa cream competitia valorilor si sa respectam clasamentele de dupa fiecare etapa a competitiei. In Romania nu se termina o competitie ca incepe alta. In genere, ar fi de buna folosinta unitatea lumii si a criteriilor. In fine, as fi mandru ca sunt roman daca n-as sti ca, o parte importanta din lucrurile penibile pe care le traim in aceasta tara, le-am mai trait.
O parcurgere a publicisticii lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cocea, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Arghezi, Seicaru, dintre cele doua razboaie mondiale, ne arata ca ei sunt, parca, recenzentii de atunci ai evenimentelor de astazi, pentru ca evenimentele se repeta. Am intrat ca un ac de patefon in acelasi sant al placii de patefon si emitem mereu aceeasi muzica. Nimic nou. Deci nu pot fi mandru, dar nu mi-e rau ca sunt roman si as vrea sa ridicam conditia de roman la o altitudine cu adevarat universala. Sigur, suntem o tara mica, sigur ca tot ce facem noi sta in umbra a ceea ce fac imperiile, dar exista si retete pentru iesirea noastra de la etcetera.

Am inebunit de galben

2010-11-11T11:30:00.000+02:00

Atata galben n-am vazut pana acum nici o toamna.... Merg spre birou si las in urma gradini, curti si parcari galbene pana la pragul nevrozei, frunze galbene in pomi, pe masini, pe trotuar si pe acoperisuri, poti s-o iei razna... Chiar eu incep sa rezonez periculos la asaltul soarelui printre foi... galbene - iti iau ochii si mintile ...

E cald... e o justificare.. Pana si plopii stau infrunziti - lumanari galbene cu flacara din sori tomnatici...

Am vazut o vita de vie bolnava tot de galben, intinsa si infrunzita ca-n mijloc de vara, dar galbena rau ...

Natura sufera de icter... La tratamente naturiste figureaza cinic papadia si galbenelele... Oare ne mai facem bine?

P.S. si peste tot pe unde merg pe net, vad parcuri galbene, cu alei galbene, cu oameni care strang buchet frunzele galbene... asa ca nu mai pot sa ilustrez si eu toamna asta, nevroza asta cu vreo fotografie galb............

La Adrian Paunescu

2010-11-09T12:41:00.002+02:00

Sambata m-am perpelit toata dimineata. La amiaza inca nu ma simteam pregatita. Am plecat singura spre Romana. Duceam o gheara ca de gheata, ca de fier, infipta intre omoplati... Respiram cu efort si simteam la rastimpuri cum mi se rascoala sangele cand ajunge la inima si cum ea, speriata, da sa fuga, sa-mi sparga pieptul. Unde ?

Pe cand ieseam de la metrou se infiinta inainte un chiosc cu flori ... imi doream sa ii duc flori; niste flori numai de la mine si numai pentru el... Si respiram adanc, respiram...

Le-am gasit ! Sunt triste si frumoase, sunt colorate si povestesc: despre copaci - frunzele de stejar, despre marele munte - crengutele de brad, despre suferinta si durere - macesele, multele si rosiile macese, despre mereu si despre orisiunde - fructele de boz, margele de albastru cobalt, despre copilarie si candoare - 3 merisoare galbene, rod al pomului, rod al pamantului ... Nu, nu sunt flori, sunt un buchet de ganduri triste, un buchet de ganduri grele, un buchet de culori adunate si asezate sa para vesele, sa para ca mai spera... Si totusi ...

M-am oprit sa fotografiez buchetul, prea semana cu sufletul meu din acele ceasuri, si am pornit incet spre Ateneu. Se incalzea strada de privirea soarelui aruncata inapoi, a soarelui de toamna calda, a soarelui care ma mangaia pe spate si-mi topea gheata dintre omoplati; nu ma mai strangea - ma ardea. Tineam buchetul meu de ganduri in mana dreapta si o simteam crispata; dupa un timp n-am mai simtit-o, amortise. Nu e aici... si plec spre Uniunea Scriitorilor fara sa-i stiu adresa.

De dupa gardul de fier se aud soapte si se zaresc miscari de umbre . Dincolo de poarta deschisa e o gradina - ce stupid ar fi fost fara ea, sa fi intrat direct din trotuarul sec; asa, ai timp sa te reculegi pret de o respiratie, pret de zece pasi sovaielnici.

Intru, ametita de ganduri, cu grija sa nu calc pe lumanarile care isi revendica scara, orbita de luminile televiziunilor. Simt. Mirosul mortii; al lacrimilor, al florilor si al lumanarilor, al neputintei, al revoltei si al regretlor, al implacabilului. Mana dreapta mi-e amortita de atata drum, de atata teama, de atata asteptare; e aici, il vad si ma cutremur: nu-i seamana... aduce a el, dar fara glas si fara privire nu il recunosc... Poate daca vreodata l-as fi vegheat dormind l-as fi stiut... intind mana, asa cum vad ca fac ceilalti, ca sa asez florile mele aprope de patul vesnic si lemnos, dar nu mi desprind de mana, au sapat in carne si s-au fixat acolo, in mana mea dreapta. Glasuri din jur zic: haideti, haideti... si eu nu reusesc sa-i las singurul lucru pe care i l-am adus... Mi-am piront ochii intr-o lumina rosie de plastic ce palpaie alaturea de chipul de carne si ma navalesc spaime: lumina aseaza ceva ca o rasuflare pe chipul lui, pe masca mortii. Buchetul imi aluneca usor se aseaza pe crestele muntelui de flori de alaturi. Aerul dens, cald si apoape material devine fluid si merg prin el ca prin miere, voiesc iesirea dar calea se inchide mereu cu porti de oameni cerniti si palizi, cu porti de oameni lacrimi... Obrajii mei sunt reci; mainile mele sunt reci, picioarele se tarasc greoaie ... nu mai am nici trei pasi pana afara, dar e atat de greu... Pentru o clipa ma simt zguduita din strafundurile fiintei si acei ultimi pasi pana la iesire ii fac intinsi, schitand o fuga; ma opresc dezorientata chiar in usa, un reflector ma orbeste si uit unde am vrut sa calc, ma panichez sa nu cad, gandesc sa fug spre stanga, in urmarea randului celor ce ies, insa picioarele mi-o iau dezlanat inainte spre dreapta, pe calea pe care intrasem, pe care pasul venirii o stia...

Nu m-am oprit decat in strada, dupa ce am traversat Calea Grivitei si mi-am cautat suflul printre statuile din zidul Platului Stirbei... Am vrut sa il vad, am vrut sa fac asta pentru mine.

La adio.

Am mai murit putin...

2010-11-05T12:37:00.000+02:00

Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.

de Adrian Păunescu

Perle ori rauri ...

2010-10-18T16:00:00.003+03:00

Amintirile mele sunt intotdeauna istovitoare si aducatoare de furtuni launtrice ...

Amintirile mele sunt intotdeauna insotite de parfum. Parfumul starii ...

Amintirile mele sunt intotdeauna bine venite, ba chiar provocate sa apara ...

Amintirile mele sunt intotdeauna expresive si rezumative. Si vii ...

Amintirile mele sunt intotdeauna pentru totdeauna si indisolubil legate de suflet ...

Amintirile mele sunt intotdeauna neselective si nerabdatoare sa-si spuna parabola prezentei ... sau pe cea a intarzierii ...

Amintirile mele sunt intotdeauna strigate in interior, dresate si rearanjate apoi pentru lumea de afara ...

Amintirile mele sunt intotdeauna usor sasii, sau surde, sau far' de-o mana ori un picior ... nu ies niciodata intregi ... organul lipsa, simtul lipsa imi ramane doar mie ...

Amintirile mele sunt intotdeauna lipsite de muzicalitate ... au doar culoare ...

Amintirile mele sunt intotdeauna limanul meu ...

Amintirile mele sunt intotdeauna prapastia mea izbavitare ...

Amintirile mele sunt intotdeauna aducatoare de lacrimi - perle incolore si sarate ori rauri incolore si sarate ...

Amintirile mele sunt intodeauna aminirile ingerilor mei ...

Amintirile mele sunt intotdeauna ...

Orele ...

2010-10-18T12:36:00.004+03:00

Da, s-a intors vremea mea, vremea gandurilor si a creionului ascutit zilnic si tocit zilnic, de mai multe ori pe zi , ore si ore .... da, s-au intors orele mele....

Toamna nu e anotimpul meu, asa cu nici valsul nu e dansul meu ...

Sufletul meu si memoria mea si povestile mele insa vibreaza toamna, mai mult ca oricand .... Vibreaza cand se asterne intunericul in plina zi, cand norii paclosi se cheama si se aduna, cand picaturile pornesc repezite si mari doar cat dureaza prima lovitura de asfalt si cat inabusa strivirea ei un fir de praf, pentru ca apoi sa puna stapanire pe amiaza picaturile marunte si destoinice, fidele si reci... cand vantul tachineaza frunze ruginii si frunze galbene ... frunzele mele galbene, cele mai frumoase frunze ... nici vii, nici moarte ... si le desprinde de ramura vietii lor si le arata strada mea intreaga, si orasul intreg, de sus , asa cum ele nu l-au vazut niciodata... asa cu eu nu l-am vazut niciodata ...

C e frumoase sunt florile toamnei... ce miros salbatic au ... o crizantema, mare, bogata, de orice culoare ar fi, de orunde ar veni, cu mirosul ei imi face teama ... e frumoasa si imi face teama ... un brat de crizanteme marunte, ca niste farfurioare pentru papusi, colorate cum vrei tu, cum le-ai ales si, asezate pe bratul meu , sau in vaza de colo , cu mirosul lor patrunzator , imi fac frica ... ce frumoase sunt .... cum respira frica in mine ...

Toamna nu e anotimpul meu, asa cum valsul nu e dansul meu ...

Toamna mi-e frica sa nu mor ... toamna mereu mi-e teama ca o sa mor ...

Intr-un bazar sentimental...

2010-07-22T15:40:00.000+03:00

Pale de vant vinetiu zdrentuiesc norii si-ii aluga, ii destrama, ii pierd...
Picaturile mari se lovesc de geamuri si de tabla incinsa a pervazului si se sparg cu zgomot improscand linistea amiezii.
Frunze speriate parasesc ramuri si se avanta descriind cercuri largi, prafuite.
Aleile fumega usor, ude.
Aerul devine dens, aproape palpabil si greu de respirat.
O perdea de apa leaga cerul de asfaltul incins.
E o stare de nervi care se contureaza in suieratul vantului si al ploii.
Five o'clock, iulie.

I think this is the beginning of a beautiful friendship

2010-07-22T15:31:00.000+03:00

Fara indoiala ca e frumos... mi-a placut din prima clipa cand l-am zarit de dupa perdeaua oranj, cu tesatura deasa si cu luciri de apa in apus sangeriu.
Acolo jos, fara vreo problema vitala, insa mereu cu grija noastra, asteapta diminetile -incordat parca- sa coboram pentru cafeaua tare, cu lapte gras si miere zaharisita.
In spatele casei e mereu liniste si doar vantul explica suierat ca vine toamna. Da, a remarcat si el... pana si mie mi-a aratat alataieri ca e rost de o schimbare de garderoba, ca verdele lui preferat trebuie musai asortat cu tonuri de pamant si de rugina...
Are o atitudine de Humphrey Bogart, implicat cu insasi existenta lui in vietile noastre, detasat doar in aparenta si usor dictatorial cand vine vorba de regrete. Pare ca a adunat de-a lungul vietii si tine langa el, povesti despre atatia oameni si atatea intamplari, ca i-ar trebui inca pe atat sa povesteasca de-a fir a par despre lacrimi si zambete.
Imi place sa ma gandesc ca va fi acolo cand primul meu copil va invata sa merga, ca il va spriji in ridicarile lui icnite si ma voi bucura sa aud linistea curtii sparta de chiote si apoi de tropaieli... O sa il dea in leagan de cand va fi nascut si pana se va avanta singur mai sus... mai sus... mai tareeee...
Un arbore batran in curtea casei mele... A casei visurilor mele....

Zile ... anotimpuri...

2010-05-24T22:54:00.002+03:00

Nu mai pot !

2010-03-23T13:53:00.004+02:00

             Sincer, nu mai suport sa mi se flegmeze langa incaltari, in strada!
            Ma plimb, ca omul fara griji, sub un soare fierbinte de martie nebuna, si ma trezesc cu flegma care zboara pe sub ochii mirati si se lateste, scarboasa, la varful pantofului meu oprit vremelnic langa intrarea in parc.
            Sau: sed in troleu si privesc prin geamul zoit cum trec pe langa mine garduri vii si pomi grabiti sa inverzeasca si ma gandesc ca sunt acum un candidat in plus la aglomeratia din administratia financiara cand, langa usile deschise, aterizeaza o mare flegma si autorul urca usor clatinat pana pe a doua treapta de unde ii trimite scuipatului dintai o surata intru companie.
             Mi se intoarce stomacul pe dos si acum cand rememorez scena... Nu mai pot !

DECLARATIE

2010-03-19T16:00:00.000+02:00

            Dupa ce am facut unele teste in absconsul creatiei literare proprii, am decis sa zic, la nivel oficial, lumii despre BLOGUL MEU DE POEZIE - "INTROVERS".
            El debuteaza cu scrieri mai vechi carora li se vor alatura, curand, lucrari mai noi.

            In speranta unor lecturi placute, ba chiar introspective,
            a dumneavoastra,

Vecinii mei, ENTII...

2010-03-19T10:44:00.000+02:00

Langa cusca mea de lucru, zisa si birou, e un parculet, zis si Verdi...
Asta, banuiesc, ii face pe dumnealor, vecinii mei ... Le-am facut ieri, in graba, neshte poze ;-)

Pacat ca nu prea nimeresc ceva lumina cand ies de la birou...

Si daca e, putina macar, goneste iute sub orizont...

Apus perpendicular

2010-03-18T13:45:00.000+02:00

Am trecut, in goana masinii, prin flacarile unui apus violent si ireal.
Un soare nervos isi agata razele de norii grosi, si colora orizontul cu tipetele lor. Superba senzatia de cufundare intr-un foc al tensiunii...

Amintire cu marea...

2010-03-14T17:31:00.003+02:00

Vara trecuta am fost la Mamaia. Nu mai calcasem pe acolo din copilarie.

Imi amintesc si acum ce mama de bataie am incasat cu ocazia acelui concediu cand am cunoscut statiunea doar pentru a-i spune adio cu un gust amar, cateva zile mai tarziu. De ce gust amar? Pai cum sa vii cu plodul din dotare la mare si sa ai pretentia de a-l tine ancorat de tine, pe terasa unui restaurant, la 20 de metri de plaja, cand acolo, pe nisip, alearga si se joaca si se balacesc cu strigate de placere pustiulicii de varsta lui? Si acum, sincer, care erau sansele sa raman cuminte "la masa" cu asa tentatii alaturi? Povestea spune ca, dupa 20 de minute de cautari febrile si disperate, tata m-a reperat pe plaja si m-a adus, impropriu spus adus caci saream ca o mingiuta de ping-pong la fiecare sut aplicat din disperare paterna, inapoi in bratele tremurande ala maica-mii. Dupa chelfaneala impusa de imprejurari, am jurat sa nu mai calc pe plaja cu pricina, fara alt motiv decat rusinea care imi colora obrajii bucalati in rosu aprins. Cum sa mai apar eu acolo, intre acei copii care vazusera totul, care "stiau"? Eu, aceeasi fetita care o rugam pe mama sa ma bata acasa, da sa nu ma certe in curtea blocului, sa auda ceilalti?

Frumos la Mamaia - n-am recunoscut nimic din ce uitasem in vremea umilirii parentale. Dar mi-a placut asa, per total, eu fiind o "eforista" convinsa.

N-am stat decat 3 zile, ca era inceput de septembrie, dar am avut timp destul sa ma imprietenesc cu nisipul fin, cu pescarusii si cu baietii de la un pui de local de pe plaja, unde am mancat in fiecare zi hamsii - cele mai bune din viata mea, proaspete si foarte bine curatate, ca se topeau in gura.

...ma uitam pe fereastra si soarele de amiaza mi-a rascolit o amintire calda, de-aia am zis, asa...

Traim...

2010-03-14T12:05:00.000+02:00

Cand s-a hotarat sa plece, avea in minte un anume loc in care va sta, o anume ordine in care se vor petrece evenimentele fiecarei zile, si mai ales, faptul ca nu va fi singura. Totul insa a fost dat peste cap de cum a urcat in tren: miercuri, aproape de ora pranzului, nimeni in compartiment, doar seful de gara pe peron la sosire, cabana deschisa abia in ajun, frig in camere, meniu sarac si doar un locatar cazat, pe langa personal - o femeie pentru curatenie si bucatarie si sotul ei pentru alte cerinte si pentru barul cu 3 sticle in stoc.

Dupa o saptamana in care n-a scris nici zece pagini, s-a intors in capitala cu nervii zdruncinati si cu sfarsala in trup. Nu poate scrie daca nu traieste; o conversatie agreabaila sau o discutie plata, o plimbare pana la apa ce susura inselator in spatele cabanei si-un schimb de impresii la dejun, o partida sclifosita de pescuit in lacul rece de munte, un pahar de vin la cina si poate un blues in surdina, amestecat cu fum subtire de tigara. Fotografii; pentru fiecare schimbare de lumina, ori pentru o idee fulgeratoare, pentru un mise-en-place studiat inca de ieri, o floare sau un nor...

Inspiratie din trairi...

Libertate

2010-03-12T13:20:00.001+02:00

Ma gandesc sa imi iau picioarele la spinare si sa plec.

Gasesc totul in jur atat de urat, de marunt si ponosit, si ma visez in varful unui munte, al celui mai inalt munte, de unde pot vedea si eu ce vede el: jumatate de lume - jumatatea frumoasa, vesela si colorata, roata imprejurul meu.

Fotografia ei...

2010-03-09T14:15:00.002+02:00

Nu e nevoie de o anume zi...

Fiecare rasarit imi spune ca eu sunt aici pentru ca m-a dorit ...

Fiecare apus imi povesteste despre cum ma iubeste...

Port fotografia mamei cu mine mereu... uneori uit cum arata...

Niciodata insa nu i-am uitat glasul... nici zambetul....

Amintire cu cantec

2010-03-06T13:28:00.005+02:00

Facusem mare pasiune pentru muzica si instrumente muzicale...

Mama ma lua cu ea la teatru; n-avea cu cine sa ma lase acasa... Gogu - asa i se zicea, canta la cobza divin si eu vroiam sa ma fac "cobzareasa", asa ca el. Venea la imprimari si cu chitara, si iar canta divin; dar chitara mai aveau si altii - si Misu - una neagra, frumoasa, cu ciucuri verzi , la care performa mimand , in "Printesa Majolenka", asa ca, nu, chitara nu...

Mi-a luat saraca mama un banjo, oranj-rosiatic si i-am taiat corzile in ziua unu, ca nu era cobza... Pe urma, nasa mea (tot actrita), a trebuit sa-mi dea armonica fiului ei mai mic, numai pentru ca intr-un spectacol, Mugur, jucand un marinar, canta si el la armonica. Pe urma am priceput ca erau unul si acelasi instrument... Si p-aia am dezmembrat-o, ca nu era cobza... Tata a insistat sa fac pian. Aveam un vecin la cinci, profesor de teoria muzicii si pian si am fost la el o singura data, cand mi-a testat auzul muzical si simtul ritmic sau asa ceva si a concluzionat sec ca nu posed nimic de genul. Asa ca am renuntat cu ciuda la cobza si m-am apucat serios de operat papusi. Atunci mama mi-a zis ca e foarte bine sa avem un doctor in familie, dar ca imi rupe fundu' daca imi mai practic vocatia in deplasare, la odraslele prietenilor.

N-am ureche muzicala...Mi-au ramas insa amintirile....

Avea Gogu un cantec la care eu rezonam puternic: strigam la inceput nu cu lupuuuu!!!! si apoi o rupeam la fuga de jurul imprejurul salii si dadeam asa vreo trei ture isovitoare si, tot trecand pe lange el tipam iar: nu pe astaaaa, nu pe astaaaa.....

Lectia

2010-03-05T16:06:00.000+02:00

Am dezvoltat in timp un arsenal imens de sentimente pornind de la filmele lui...

Mi-a tinut cele mai adevarate lectii despre capricii si pasiuni, intelegere si joaca, conventie si real, sensibiliate si spaime, despre cum se zambeste si cum se plange, despre ce va sa zica resotul interior si, mai ales, despre mine insami. Il iubesc asa cum imi iubesc bunicii: simplu si din tot sufletul.

Life is a tragedy when seen in close-up. But a comedy in long-shot.

Charlie Chaplin

Dragoste... muta

2010-03-04T16:23:00.000+02:00

Flori cu primavara si zambet

2010-03-04T11:06:00.000+02:00

Ofata frumoasa vindea flori zambind ...

Flori cu primavara

2010-03-04T11:02:00.000+02:00

O fata frumoasa vindea flori ...

Doamnelor, Domnilor...

2010-02-28T13:31:00.002+02:00

... Max !

E simplu

2010-02-27T13:18:00.002+02:00

Tocmai am fost martora unei intamplari; un el si o ea, dragostea si ...

Increderea...
La inceput, nu te gandesti la necesitatea evaluarii unui astfel de ... concept sau element. Pare acolo, la locul ei. E ca si cum are o existenta proprie, predefinita in fiecare dintre noi. N-o simti, nu pentru ca nu exista, ci pentru ca, din contra, fiinteaza odata cu tine.
Odata ce vreun asa numit eveniment intervine, realizezi ca o aveai, pentru ca reactioneaza odata cu tine. De aici incepe o analiza si, inevitabil, derapajul.
Pe urma, in timp, va cere confirmari si diverse analize, si alte analize, mai profunde sau mai nervoase. Uneori, medicale.
Pasul urmator: se micoreaza, sa strange, ca blugii dupa spalat.
Next: se pierde.
Si: se recastiga. Pentru asta e nevoie de multa intelegere, de multi nervi, de multa rabdare si, mereu, de repetarea analizelor. Set complet.
Nu mai exista final... finalul se amana cu fiecare clipa...
Increderea...
Cate clisee pe seama ei... Cat de mult o doreste fiecare din noi, pentru noi insine si de la ceilalti, pentru ceilalti si ceilalti pentru ei si, neaparat, de la noi.

Deh, natura umana...

Kitsch ... ( I )

2010-02-25T17:05:00.001+02:00

Am si eu fanteziile mele...

Nota: chestia metalica cu mataraie este chiar "fantana muzicala", decoratiune de iarna si care a costat... enorm!
( va urma...)

Pe drum...

2010-02-25T14:56:00.000+02:00

O problema de sanatate m-a invitat la Craiova...
Am plecat - ziua nu conteaza - la 12 din Bucuresti...
pe drum... nori, ceata si aburi iesind din pamant.... apoi un fir de soare ...

(va urma...)

Asa a zis Maicuta Domnului... aici sa fie...

2010-02-17T16:27:00.002+02:00

"Doamne, Doamne, mult zic Doamne,

Dumnezeu pare ca doarme

Cu capul pe-o manastire

Si de nimeni n-are stire... "

(Lucian Blaga)

La Manastirea CARAIMAN

Drumul prin padure...

Curtea Manastirii cu Agheasmatarul ce inconjoara bradul si cu cele doua biserici

Prima din bisericile ridicate aici, cu hramul Braul Maicii Domului...

Iar in Biserica noua, inca netrminata,

numita, dupa hramul manastirii, Inaltarea Sfintei Cruci,

sta sculptura in lemn a Maicii Domnului...

Asa e aici, un loc frumos, iubit de Dumnezeu, sub Crucea Caraiman

si sub indrumarea Parintelui Gherontie Puiu, si el iubit de Dumnezeu,

un om in lumina...

Parintele Gherontie Puiu munceste de o viata sa ridice o manastire:

Asa a zis Maicuta Domnului... aici sa fie...

Protestez: era tarziu in august

2010-02-15T11:16:00.000+02:00

Ganduri mute vor sa strige ...

2010-02-12T23:09:00.000+02:00

Sa taci ... sau poate sa visezi ...

2010-02-12T15:59:00.002+02:00

         Zile in sir m-am lovit de propria-mi mutenie: am un chef nebun sa tac...
         Mi se pare ca, orice intrebare venita inspre tacerea mea, loveste nemilos lasand in urma-i o rana efemera, ca o lacrima pe un obraz batut de vant. Totusi, o rana. Nu doare, nu va grabiti sa ma etichetati drept excentrica (ca sa fiti draguti...), si nici nu are semnul existentei marcat in carne - dar da dependenta. Sunt realmente dependenta de aceasta netulburare a gandului lenes sau in travaliu, sunt dependenta de miscarile, de gesturile si de nelinistile sale, incat nu pot tolera intinare dinafara. As avea atatea de spus despre uraganul de simtaminte starnite in mine in timpul linistii din jur... Dar tacerea, tacerea aceasta profunda nu ma mai satura: las telefoanele sa sune, colegii sa zambeasca flasc pe la colturi, jigniti de toanele mele perfect indiferente lor altminteri, seful sa se intrebe daca-s normala si, nedumerit apoi, sa ma intrebe daca ma simt bine... Incuviintez cu o clatinare pe verticala a capului ca da, sunt bine, si imi mut privirea peste colegii cu zambete neverosimile, spre telefonul meu cu silent activat si, pe ecran, cu zbateri de lumini si cifre inebunite, insistente.
           Inapoi la liniste: seful pleaca la o intalnire, colegii se imprastie - a iesit sefu', deh, iar telefonul se agita pe muteste...
           Doamne, ce bine e! ...

Si cat mi-am dorit ... ( II )

2010-02-09T10:05:00.001+02:00

Bunicii copilariei mele, bunicii mei de basm...

Lumea gradinii ninse dintr-un sat lasat doar amintirii unora dintre noi, putini...

Intr-o iarna, o duminica dupa slujba ...

PS. (1987) fotograf: fratele mamei...

Si cat mi-am dorit...

2010-02-08T16:03:00.003+02:00

            Mie una, imi place si cand ninge, si cand ninge si viscoleste, imi place si cand, oprita ninsoarea face loc unui firicel din soare si ochii imi iau foc.
            Imi place iarna de cand eram un chistoc si verificam, de cum venea noiembrie-n gradina bunicilor, in fiece dimineata vita de vie din fata geamurilor, cea care facea bolta putin mai incolo si apoi se-nmultea pe randuri pana hat, departe, in fundul curtii. Arabescurile desenate de-a lungul aleii ce-nconjura casuta, erau pretuite de mine doar in doua randuri: cand, incarcate de rod dulce, se ofereau stapanilor casei in clocotirea vietii lor si, mai apoi, in iarna, cand isi dublau conturul cenusiu cu albul nins din norii copilariei. Adormeam serile cu gandul la potopul de alb si-l asteptam, visandu-l. Dimineata, coboram din asternut si ma prefaceam indiferenta, trecand pe langa fereastra inspre bucatarie, sacadand pasul mincinos peste praguri... camera bunicului imi oferea o noua fereastra, si de ea ma agatam ca-ntr-un joc, insa cu forta inecatului de firul de pai. Si nu eram dezamagita: se umplea casa de chiote de bucurie si topaituri , bunica de suparari ca i-a fugit odrasla afara-n frig in paslari, cu capu descoperit si-n camasa somnoroasa, iar bratele bunicului de mere si pere dulci, acuma scoase din intunericul pivnitei, tocmai la sarbatoarea copilului si-a iernii.
          Imagini si amintiri cu gustul poamelor pastrate anume pentru noi, copiii, de un bunic cum numai in basme mai exista, cu bucuria vijelioasa a saniusului, pe care n-ai s-o retraiesti la alta varsta, cu mirosul placintelor cu branza, spoite cu ou si asezate cu dragoste si din belsug pe masa noastra de bunica, bunica pe care daca nu as fi avut-o, n-as fi crezut ca poate exista in lumea asta.
          Amintirea zapezii din copilarie si bucuria zapezii la varsta cand te grabesti catre slujba n-ar trebui sa creeze in vietile noastre discrepante, ci sa netezeasca drumuri si sa aline doruri...

On n'a qu' une vie ...

2010-02-06T16:04:00.000+02:00

Se spune ca numai cei fericiti ori prea-nteleptii nu-si doresc nimic...
Eu, in privinta dorintelor, am devenit foarte disciplinata: m-am invatat sa doresc numai lucrurile care imi sunt accesibile. Si cred ca gresesc amarnic. On n'a qu' une vie ...

Pisica cu un Puric ...

2010-02-03T21:03:00.001+02:00

si Puric cu o pisica ...

PS. Leon, e Berciul - ul meu; si nici eu nu mai merg la gradinita ...

Sa ai curaj... II

2010-02-03T12:07:00.000+02:00

Sa ai curaj sa fii frumos...

De acum am cartea...

va urma ...

Un eveniment neanuntat, neauzit... din pacate

2010-01-29T14:23:00.002+02:00

Genial ca idee, impresionant ca desfasurare de forte, da fraier ca si-a pus propriile fonduri in joc; asa ar zice romanasul nostru despre Cosmin Danila.
Un act de curaj si de patriotism fara icnete si strigaturi, o prezentare eleganta a unei emotii, o munca grea si frumoasa, un rezultat de putini stiut, un rezultat magnific. EU L-AS PREMIA ! Iata:

http://www.patrimoniuromanesc.ro/

obiective de patrimoniu romanesc aflate in patrimoniul UNESCO

Multumesc, Cosmin Danila, in numele romanilor.

PS: In numele romanilor adevarati dar usor fara initiativa... am face si noi ceva, daca ni s-ar spune ce... am iesi din marasm si am inflori galben langa ruine, ca-n pozele tale de la Cetatea Dacica de la Capalna si ne-am intinde aripile ca pentru un zbor reusit ca pelicanii si ca egretele sau lopatarii de la Periprava, si ne-am odihni intr-un apus cald si auriu ca cel de sub ochii tai, acolo, in padurea Caraorman.
Si noi suntem patrioti, doar ca nu ne-a ajuns adanc cutitul la os...
Da si cand ne vom scula... (trezi, destepta, muri ...)

Excursie pentru minte, suflet si trup ...

2010-01-26T13:27:00.002+02:00

Am fost in Busteni in mijlocul lui ianuarie, chiar cand si-a scuturat iarna preaplinul de ninsoare peste orasul mic si neindoielnic urat- asa cum mi-a parut cand am pus piciorul, pentru prima oara, in gara marunta. Vizavi de gara, o biserica, alaturi de biserica, vai, caminul cultural; trei pasi mai incolo, primaria; apoi un magazin cumva mai rasarit - un mall la scara de macheta, spitalul orasenesc si... cam atat. Vizavi de toate acestea, in rand cu gara, trei sucursale de banci alternau cu case si dughene. Totul gri, in seara care cobora rece si umeda, totul gri, dar cu speranta primilor fulgi marunti si tari - asa m-a primit Busteniul, asa mi-a speriat dorul de sanius si de brazi curbati de zapada. Unde am nimerit?
In casa e cald, foarte cald si nu ne lipseste nimic, in afara de ceva entuziasm, lasat cu buna stiinta pe peronul garii, prada deznadejdii.
Dimineata, minune... totul in jur e alb si visul prinde a se muta in realitate. Uite:

E minunat !!!

Problema: telecabina din Busteni pleaca din ora in ora, tocmai am ratat-o pe cea de doua, si, cum la patru se intoarce ultima, ne-ar ramane doar vreo 20 de minute sa ne invartim pe sus, asa ca facem stanga imprejur si cautam o cursa spre Predeal. Absolut superb: ajungem in Predeal si urcam cu telescaunul - intre noi fie vorba, cand zic superb exclud zborul cu agregatul din propozitie fiindca am rau de inaltime, si cu asta am transmis totul... Superb deci: de sus, din varf, cum te uiti roata in jur ... nu vezi nimic, abia zaresti brazii, ca esti in nori, adica in ceata... Luam un vin fiert, dar nici el nu ajuta prea mult cu zarea incetosata, asa ca ne hotaram sa coboram, pe jos, cu bocancii din dotare, pe o partie necunoscuta noua - asta se numeste, in termeni moderni, provocare, dar eu i-as zice asa, aventura... Iata aventura in imagini:

FOG AND OLD LACE

SUPERB, ZIC

Si tot asa, pana jos...

Si jos, hai la Cioplea... Stai ca se intuneca, stai ca piciciorusele racisoare, stai ca foame, hai ca se rezolva totul sus... Bineeee, hai, cu juma de gura, io. Si purcedem la drum, si noi doi, doua nevoi... Si hai discutii despre ce frumos e, despre nenea ursu, despre schiori, vezi, au schiuri subtiri, se antreneaza, asta e pt schi fond, despre nenea ursu, despre cum fu acu cativa ani, cand pe acelasi drum, noi doi..., despre nenea ursu... Nu vi se pare ca revine un subiect, obsedant, in enumerare? Da: nenea ursu! Bravo! Mi-era o frica, mama mama, si mi se facea din ce in ce mai frica si mai frig, si tot mai frica... Si, la un moment data, cum mergeam noi si numaram curbele: "hai ca dupa curba asta e Cioplea", de nu se mai terminau curbele, scutite, evident, de prezenta cabanei, se aude asa, deodata, ham-ham, de undeva mai alaturea cu drumul, dinspre un fel de curte, ascunsa subversiv in ceata.. Si dupa ham-ham, se aude, pe mai multe voci, hau-hau, si pe urma doar auuuu-auuuu... Uite curba, da-i inainte, uite cabana, uite nu e nimeni, hai sa coboram pe stradela acum... doar nu-ti mai e frica, ca sunt vile si pe o parte si pe alta.... doar le stii, uite-o p'aia cu ... si pe aia cu biliardu, hai ca mai avem putin , hai ca acu suntem in Predeal, hai ca dupa curba asta - gata cu curbele, nu mai suport curbele!!!! - e podu, si, dupa pod e gara ... Curat gara. Gara era, da trenu, (inca) nu. Hai la maxi-taxi; maxi-taxi, nu era... hai inapoi in gara, vine un tren...Si-a venit, dupa o ora jumate, si-am plecat dupa inca juma de ora, ca steptam sa treaca nu's ce tren... Uite, gara din Busteni... sa n-o mai recunosc, de cat o asteptasem, imi parea si mai mare si asa de aprope de casa...

Final pentru prima zi in zapada....

Superb, zic....

va urma

Sa ai curaj...

2010-01-13T17:44:00.009+02:00

Am tot cochetat cu gandul plecarii din tara. Pentru totdeauna. La disperare, asta se numeste "sa te duci la mai bine", si la zile mari "a(-ti) parasi tara".
De ce as pleca? Pai am toate motivele din lume rezumate-n 2 vorbe: ai din fruntea-mparatiei.
De ce as ramne? Tata, neamurile, prietenii si piatra rece a unui mormat: mama. Si limba romana.
Dar uite ca, atunci cand sa zici hop, se intampla ceva. Ceva-ul meu se numeste azi "OMUL FRUMOS" de Dan Puric. Cu Dan Puric. Si, cred eu, ca si putin despre Dan Puric.
Aceasta nu este o recenzie, pentru ca nu am citit cartea. Aceasta este o marturisire, caci a avut loc o intalnire si o intamplare. Aceasta intalnire nu e in real: o camera, eu pe scaunul meu, el pe scaunul lui; nici eu in sala, el pe scena; e putin mai impinsa in derizoriu: eu la mine in bucatarie, el pe scena, noi despartiti de ecranul unui televizor, in aburi de supa de pui, pilaf bulgaresc si compot de mere. Eu cu dorinta de plecare, de "scapare" - nu de evadare, nu inca, ferit-a Dumnezeu si Doamne fereste! Eu cu blam la compatriotu din fruntea-mparatiei,eu cu scarba si altele asemenea la ceea ce inseamna "in jurul meu", eu cu bani putini si cu nervi multi. Eu cu etc pe zona. El diferit. El de acord cu mine. El cu alta intelegere a "jurului meu". Ciudat. Sunt uimita de cum matura aerul cu mana, pasionat, de cum il mangaie apoi, de cum il strange in pumn si il ridica... Ce zice, Doamne, omul acesta ? Uite doar cum vorbeste omul acesta din fata mea! Ce sa pricep eu din insiruirea lui de suflari aici sacadate, aici tandre, de gesturi grave, de tonuri pastel si pline, de cuvinte simple si compuse, care se leaga si care inseamna ca trebuie sa imi inteleg neamul? Si ca, dupa ce l-am inteles abia, sa il iubesc cu tot sufletul meu, cu tot sufletul neamului meu? Ce sa pricep eu, Doamne, din astea?

Dan Puric, asa cum l-am intalnit: eu in bucatarie, el la Ateneul Roman

va urma...

In Floreasca-n Bucuresti ...

2010-01-13T15:47:00.004+02:00

Ieri, langa biroul meu a ars o casa ...
O casa saracaciosa, mica, de chirpici si lemne strambe, cu usi mici si ferestre alandala puse, cu geamlacuri de mai multe neamuri si dinastii, cu acoperis impestritat de tabla ruginie, verzulie si gri, cu muschi uscat, acelasi muschi ca si pe gardul de lemn negru, lasat inspre curte, sprijinit de natura - doi pruni firavi alaturi. O casa de tigani saraci, ramasi si fara putinele boarfe, si fara putina casa in mijlocul iernii, in buricul Bucurestiului....
Urla tiganca ca din gura de sarpe ca auru ei..... urla si puradelu de sperietura si de foame... urla si tiganu de nervi ...Pompierii taceau si-si mai faceau, la rastimpuri, semne.
O vreme s-a auzit doar huruitul masinilor cu tulumbe si trosnetul focului in timp ce flacarile muscau adanc cocioaba... In jumatate de ceas se mai vedea doar un morman de moloz sub un lac de spuma. Alaturi, niste oameni care se pregateau de plecare si altii - muti acum: si nevasta si barbatul si copilul amortit de frig - care se pregateau sa ramana...
Asta a fost ieri.
Azi, langa mormanul de moloz ud, a rasarit un cort de panza murdara si, alaturi, un foc zbanghiu la care se incalzesc mama, tata, puradelul si doi caini care lipsisera din peisaj ieri, sau pe care, neatenta, nu ii observasem.

LA MULTI ANI 2010 !

2010-01-13T14:50:00.001+02:00

Pentru tot ce a trecut, o lacrima in coltul ochiului...
Pentru tot ce va sa vina, credinta, rabdare, raspuns bun si smerenie.
2010 cu sanatate, cu bucurii, fara incrancenari, fara dureri, fara plasmuiri, fara deznadejdi.

De-a-mpiedicatelea si elipsa ontologica

2009-11-25T16:22:00.005+02:00

Ca si zilele trecute, de vreo trei incoace, si azi ma tot impiedic, agat, lovesc, scap din mana, sparg, pocnesc, tarai, tarsai, din astea. Bleaga suprema am fost in timpul din urma. Oboseala, tristete, un fel de lene sictirita, un fel de n-ar mai fi, un fel las' pe maine, un fel je m'en fous... Un fel de "nu mai merge asa" ascuns sub covor la o curatenie nu tocmai generala si deloc temeinica. Un fel de joie de vivre abulic, amortit, vetust, oricum anormal de pastrat la 30 de ani, dar a carui lipsa rationala si normala in plan logic si cronologic, eu o simt acut si amar. As trai fiecare zi ca pe un joc nou, l-as reinventa daca nu s-ar reinoi de la sine, si as trai as trai as trai as trai...
Imi lipseste insa ceva - stiu ce, stiu exact ce - ca sa fiu din nou vie. Nu e vina nimanui - e numai o elipsa morala pe care am executat-o intr-o oarecare cunostinta de cauza si de care uneori - atentie: uneori - imi pare rau: am fost prea moale.
Toate vorbele de pana acum vin doar sa zica o subantelegere: vreau ....
Nu, nu pot zice cu voce tare, pentru ca asta ar insemna sa fiu ipocrita: am ales sa las totul in plan secund in mod oficial si direct, nu pot lovi pe la spate. Am ales sa-mi plasez dorinta cea mai mare intr-o elipsa, si teoria existentei mi-a scos din palarie un numar de ordine conform gestului meu. Lasa sunt, nestiutoare am fost - bine, asta se numeste in traducere liber adaptata prostie - dar am avut si imprejurari propice greselii. Fara eschive, vreau doar sa redau importanta gesturilor mele in fata mea; sa constientizez ca voi trai cu deciziile luate pana acum si, mai grav, unele din ele aleg singure drumul sau cararea pentru mine, caci unele intamplari curg din unele fapte si mare lucru nu mai putem schimba.

Fereste-te sa iei hotarari ascunzandu-te de tine insuti; te poti rani - pe tine si, implicit, oamenii ce sunt ori devin importanti in viata ta...

O blestemata de elipsa ontologica ma tine fara mantuirea dorita... La 30 de ani...

InGri

2009-11-24T13:04:00.004+02:00

Niciodata nu am fost mai hotarata sa merg mai departe ca in momentele ce-mi precedau pasul inapoi...
Niciodata n-am fost mai sovaitoare decat inainte de a mangaia cu taisul ascutit rana virtuala, fara ca mana sa imi tremure nici pret de o respiratie cand desparteam binele de rau...
Niciodata n-am stiut sa despart binele de rau...
Intotdeauna am avut impulsul de a transa situatii si niciodata vointa clara de a merge pana la capat...
Intotdeauna mi-am dorit ca nicodata sa .........

ziua 1

E un nor gri deasupra cladirii de birouri. Mic, dar urat nevoie mare. Un nor mic, gri inchis, ca plumbii de lanseta, si mi se pare ca a inceput sa miroasa ca plumbul afara. Slava Domnului ca iese soarele din cand in cand, alfel ai crede ca vine intunericul in miezul zilei. La 12 e o lumina de crepuscul care trece lesinata prin geamul nud, fara transperant, si se aseaza pe biroul meu sa isi traga ultima suflare. Seamana cu lumina nehotarata din visul in care vrei sa strigi si n-ai glas, si sa fugi si n-ai forta si te misti ca prin miere si plamanii iti pocnesc din cauza ca ai uitat sa respiri de la atata efort. E frig. Nici macar nu bate vantul, e doar o raceala taioasa si o simti la fiecare inspiratie sus, in sinusuri, la marginea fruntii, si te inteapa usor in globul ochiului ca lacrimezi inciudat. Am terminat tigara si intru in birou cu mana degerata si cu regretul razei confiscate de uratul gri. Hartoage zac pe birou de azi dimineata si eu nu fac nici un progres. Da ce zic, nici macar un gest, abia le ating si le mai schimb locul: ordinea dinaintea inceperii lucrului; de 3 ore pun ordine inutila in hartii adnotate cu "urgent", "de verificat", "de raspuns", "de raportat" ... Nu mai am vointa nici sa urasc biroul asta in care m-am inchis din comoditate. E bine... merge... Mi-e groaza sa ma gandesc incotro, dar momentan e convenabil ca am un program fix, un salariu decent, un sef ... e de bine... Ma gandesc mult la mama. De la o vreme o visez foarte des si atat de real ca umblu frustrata si furioasa ca sunt obligata sa ma trezesc din somn; e oribil, ca o renuntare careia i te impotrivesti cu toata fiinta si ea sta acolo, implacabila si te priveste in ochi pana te ard si ii deschizi blestemand ora, si timpul, si randuiala. De-ar adia macar vantul; sa mute mai incolo uraciunea asta gri; ma deprima. Am aprins lumina si, pt o clipa, mi-a parut ca e mai bine, dar e neon si lumina lui alba si tare ma scoate din sarite. Pariu ca arat si mai rau in lumina lui: cearcane disperat acoperite de un fond de ten cu textura prea subtire, de vara, obraji paliti din cauza ca nu imi plac blush-urile si le ocolesc si ochi... a, ochii... cu ei am o rafuiala mai veche. Au devenit plangaciosi, umezi ca de bovina, toata ziua ar lacrima din diverse considerente: poate un ton mai aspru, poate o amintire trista, poarte o amintire care ar trebui sa aduca un impuls buzelor sa infloreasca in zambetul care iti imbraca apoi privirea, dar nu, ochii mei nu... Prea s-au obisnuit sa asculte de suflet si nu de minte. Ar trebui sa lucrez. Acum a plecat plumburiul din fereastra, dar nici soarele nu se mai vede. Cerul, de la biroul meu, pare uns cu pana de cozonac a bunicii: dare alburii si cenusii s-au inmuiat in culori de ape si au hotarat sa alerge cu pasarile, asa ca sa prinda in desenul simplu zborul. Eu n-as sti sa desenez un zbor... Plec in cateva minute. A mai trecut o zi. In drum spre casa o sa cumpar mancare pentru pisica si o sa cant, usor, un cantecel al nasei mele, un cantecel vesel, tocmai pentru asa o zi: gri.