In anii studentiei mele, la Sibiu, mergeam la un singur cinematograf in mod frecvent. Nu-i mai stiu numele, dar era in Orasul de Jos, in cladirea Teatrului pentru Copii. Duminica, ori cand nu aveam cursuri, mergeam la teatrul asta mic, sorbeam spectacolele miniaturale si triste - doar pentru mine erau triste, motive personale si rani sufletesti - si apoi intram la cinema sa domolesc vartejul de emotii. Nu stiu sa fi vazut propriu-zis acolo vreun film bun – bun, poate si pentru ca eram mereu cu inima zderente cand ii treceam pragul, dar stiu ca ma simteam "acasa". Rimau cu starea mea de spirit si aerul racoros cu miros vag de mucegai si tigari stinse, si sala mica, "renovata" kitchios cu gresie neagra si canapele incomode din "piele ecologica" de care ma tot lipeam, piele pe "piele", rimau si tanti plasatoarea si juna care, cu par bicolor din neajunsul vopselei, cu fesele la interval si cu sanii revarsati prin decolteul generos si constant, servea cafele, pepsi si chipsuri/ floricele cinemaniacilor ;-). Pentru admosfera aia mergeam, nu neaparat pentru filme. Faceam un fel de tarapie intr-un decor decadent. Alaturi, pe canapele, cupluri juvenile sau anacronice ca distribuire total dezechilibrata a anilor per trup, faceau si ele tot un fel de terapie. Imi amintesc acum, pe masura ce scriu, de saruturile tocaite care il urmareau pe un Condurache haituit nervos in "In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura...", de chicoteleile si bufnirurile infundate suprapuse peste coloana sonora a divinului "Callas Forever". Surprinzator poate pentru unii, imi placea sa vad filme acolo. Am mai vazut din titlurile momentului la Patria, dar n-am simtit "sala de cinema".
In Bucuresti am ajuns acum vreo 8 ani... si mi-am stabilit cartierul general - cinematografic vorbind, in "Europa", pe Mosilor. Tin minte si acum primul meu film: "Non ti muovere", un film italian cu Penelope Cruz. Mi-a placut sala - nu sa ma dea pe spate, dar imi permitea sa vad filmul de la balcon, si imi alimenta satisfactia scornita si intretinuta de mine, ca vad filmul de la nivelul ochilor/ privirii personajelor, si nu de jos in sus. A fost primul si singurul cinematograf bucurestean in care am calcat. Cu mici exceptii, de vreo 5 ani vad filmele acasa. Nu le cumpar, le fur. Fac zile de vizionari - o zi cu 24 de ore de filme, in general rupte din weekenduri. Zilele astea sunt pentru mine transfuzii cu vieti, idei, experiente, imagini, sentimente - second hand, dar mai adevarate decat cele care lancezesc in jurul meu, transfuzii cu muzica si lacrimi si povesti, mereu povesti, multe povesti. Asa, in 24 de ore, traiesc zeci de vieti inchipuite si ma simt bine. Nu cred sa rezist astazi, casa- serviciu, fara "ziua mea de filme", asa cum nu credeam atunci ca pot rezista fara ... Dar asta e o alta poveste.
Ca o concluzie: as merge uneori intr-un cinematograf-ruina si, nu, nu as renunta la "furtul" filmelor mele.
.jpg)
