Life. Reloaded.

                  In anii studentiei mele, la Sibiu, mergeam la un singur cinematograf in mod frecvent. Nu-i mai stiu numele, dar era in Orasul de Jos, in cladirea Teatrului pentru Copii. Duminica, ori cand nu aveam cursuri, mergeam la teatrul asta mic, sorbeam spectacolele miniaturale si triste - doar pentru mine erau triste, motive personale si rani sufletesti - si apoi intram la cinema sa domolesc vartejul de emotii. Nu stiu sa fi vazut  propriu-zis acolo vreun film bun – bun, poate si pentru ca eram mereu cu inima zderente cand ii treceam pragul, dar stiu ca ma simteam "acasa". Rimau cu starea mea de spirit si aerul racoros cu miros vag de mucegai si tigari stinse, si sala mica, "renovata" kitchios cu gresie neagra si canapele incomode din "piele ecologica" de care ma tot lipeam, piele pe "piele", rimau si tanti plasatoarea si juna care, cu par bicolor din neajunsul vopselei, cu fesele la interval si cu sanii revarsati prin decolteul generos si constant, servea cafele, pepsi si chipsuri/ floricele cinemaniacilor ;-). Pentru admosfera aia mergeam, nu neaparat pentru filme. Faceam un fel de tarapie intr-un decor decadent. Alaturi, pe canapele, cupluri juvenile sau anacronice ca distribuire total dezechilibrata a anilor per trup, faceau si ele tot un fel de terapie. Imi amintesc acum, pe masura ce scriu, de saruturile tocaite care il urmareau pe un Condurache haituit nervos in "In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura...", de chicoteleile si bufnirurile infundate suprapuse peste coloana sonora a divinului "Callas Forever". Surprinzator poate pentru unii, imi placea sa vad filme acolo. Am mai vazut din titlurile momentului la Patria, dar n-am simtit "sala de cinema".

                    In Bucuresti am ajuns acum vreo 8 ani... si mi-am stabilit cartierul general - cinematografic vorbind, in "Europa", pe Mosilor. Tin minte si acum primul meu film: "Non ti muovere", un film italian cu Penelope Cruz. Mi-a placut sala - nu sa ma dea pe spate, dar imi permitea sa vad filmul de la balcon, si imi alimenta satisfactia scornita si intretinuta de mine, ca vad filmul de la nivelul ochilor/ privirii personajelor, si nu de jos in sus. A fost primul si singurul cinematograf bucurestean in care am calcat. Cu mici exceptii, de vreo 5 ani vad filmele acasa.  Nu le cumpar, le fur. Fac zile de vizionari - o zi cu 24 de ore de filme, in general rupte din weekenduri. Zilele astea sunt pentru mine transfuzii cu vieti, idei, experiente, imagini, sentimente - second hand, dar mai adevarate decat cele care lancezesc in jurul meu, transfuzii cu muzica si lacrimi si povesti, mereu povesti, multe povesti. Asa, in 24 de ore, traiesc zeci de vieti inchipuite si ma simt bine. Nu cred sa rezist astazi, casa- serviciu, fara "ziua mea de filme", asa cum nu credeam atunci ca pot rezista fara ... Dar asta e o alta poveste.

                    Ca o concluzie:  as merge uneori intr-un cinematograf-ruina si, nu, nu as renunta la "furtul" filmelor mele. 

Something in common

Da, au ceva in comun: personalitate, nume sonor, faima, dragostea si admiratia publicului si ... BICICLETA ...

  

Bing Crosby

Audrey Hepburn

Humphrey Bogart

Nota: sursa foto - http://theimpossiblecool.tumblr.com/
         ( unele din cele mai placute sufletului meu fotografii )

Wow

Deci: Adolf Hitler

Sunteti mandru ca sunteti roman?

Preiau de pe site-ul Revistei Tango, dintr-un superb si zguduitor - citit in zilele de dupa plecarea lui - interviu cu poetul, unul din raspunsurile sale, lectie si inspiratie pentru noi toti. 

Alice Nastase Buciuta: De ce sunteti mandru ca sunteti roman?

Adrian Paunescu: Nu sunt neaparat mandru ca sunt roman, sunt doar impotriva celor care cred ca e un pericol sau un nenoroc sa fii roman si ca a fi roman nu inseamna nimic in ordinea firiiSunt mandru ca sunt om, si nu am hotarat eu ca mama si tata trebuie sa ma nasca, dar am acceptat ca ei sunt mama si tatal meu si, din vorba in vorba, din fapta in fapta, i-am iubit, si-acum mi-e dor de ei si n-am unde sa-i gasesc ...
Am aflat de mic ca sunt roman. Sigur ca, o perioada, cat se canta in clasa intai si a doua imnul Uniunii Sovietice, am crezut ca a fi roman e o subdiviziune a imnului Uniunii Sovietice. Am aflat ca sunt din Barca, am aflat intre timp ca avem vecini, Goicea, Giurgita, Mosneni. Dupa aia am aflat ca exista un judet Dolj, dupa aia am gustat ideea de a fi component al unei tari si al unei natiuni. |ntre timp viata mea s-a amestecat cu viata celorlalti de aceeasi conditie. As fi mandru ca sunt roman daca am reusi sa iesim din subdezvoltare, din rautate, din marasm, din otrava. E un circuit de otrava in Romania, un circuit infernal. Sigur ca e si in alte parti, dar eu pe asta, al nostru, il simt si il arat cu ajutorul cuvintelor mele.
Si, mai cu seama, as fi mandru ca sunt roman daca am reusi sa cream competitia valorilor si sa respectam clasamentele de dupa fiecare etapa a competitiei. In Romania nu se termina o competitie ca incepe alta. In genere, ar fi de buna folosinta unitatea lumii si a criteriilor. In fine, as fi mandru ca sunt roman daca n-as sti ca, o parte importanta din lucrurile penibile pe care le traim in aceasta tara, le-am mai trait.
O parcurgere a publicisticii lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cocea, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Arghezi, Seicaru, dintre cele doua razboaie mondiale, ne arata ca ei sunt, parca, recenzentii de atunci ai evenimentelor de astazi, pentru ca evenimentele se repeta. Am intrat ca un ac de patefon in acelasi sant al placii de patefon si emitem mereu aceeasi muzica. Nimic nou. Deci nu pot fi mandru, dar nu mi-e rau ca sunt roman si as vrea sa ridicam conditia de roman la o altitudine cu adevarat universala. Sigur, suntem o tara mica, sigur ca tot ce facem noi sta in umbra a ceea ce fac imperiile, dar exista si retete pentru iesirea noastra de la etcetera.

Am inebunit de galben

       Atata galben n-am vazut pana acum nici o toamna.... Merg spre birou si las in urma gradini, curti si parcari galbene pana la pragul nevrozei, frunze galbene in pomi, pe masini, pe trotuar si pe acoperisuri, poti s-o iei razna... Chiar eu incep sa rezonez periculos la asaltul soarelui printre foi... galbene - iti iau ochii si mintile ... 

        E cald... e o justificare.. Pana si plopii stau infrunziti - lumanari galbene cu flacara din sori tomnatici...      

       Am vazut o vita de vie bolnava tot de galben, intinsa si infrunzita ca-n mijloc de vara, dar galbena rau ...           

       Natura sufera de icter... La tratamente naturiste figureaza cinic papadia si galbenelele... Oare ne mai facem bine?

           

       P.S. si peste tot pe unde merg pe net, vad parcuri galbene, cu alei galbene, cu oameni care strang buchet frunzele galbene... asa ca nu mai pot sa ilustrez si eu toamna asta, nevroza asta cu vreo fotografie galb............

La Adrian Paunescu

             Sambata m-am perpelit toata dimineata. La amiaza inca nu ma simteam pregatita. Am plecat singura spre Romana. Duceam o gheara ca de gheata, ca de fier, infipta intre omoplati... Respiram cu efort si simteam la rastimpuri cum mi se rascoala sangele cand ajunge la inima si cum ea, speriata, da sa fuga, sa-mi sparga pieptul. Unde ?

            Pe cand ieseam de la metrou se infiinta inainte un chiosc cu flori ... imi doream sa ii duc flori; niste flori numai de la mine si numai pentru el... Si respiram adanc, respiram... 

Le-am gasit ! Sunt triste si frumoase, sunt colorate si povestesc: despre copaci - frunzele de stejar, despre marele munte - crengutele de brad, despre suferinta si durere - macesele, multele si rosiile macese, despre mereu si despre orisiunde -  fructele de boz, margele de albastru cobalt, despre copilarie si candoare - 3 merisoare galbene, rod al pomului, rod al pamantului ... Nu, nu sunt flori, sunt un buchet de ganduri triste, un buchet de ganduri grele, un buchet de culori adunate si asezate sa para vesele, sa para ca mai spera... Si totusi ...

           M-am oprit sa fotografiez buchetul, prea semana cu sufletul meu din acele ceasuri, si am pornit incet spre Ateneu. Se incalzea strada de privirea soarelui aruncata inapoi, a soarelui de toamna calda, a soarelui care ma mangaia pe spate si-mi topea gheata dintre omoplati; nu ma mai strangea - ma ardea. Tineam buchetul meu de ganduri in mana dreapta si o simteam crispata; dupa un timp n-am mai simtit-o, amortise. Nu e aici... si plec spre Uniunea Scriitorilor fara sa-i stiu adresa.

           De dupa gardul de fier se aud soapte si se zaresc miscari de umbre . Dincolo de poarta deschisa e o gradina - ce stupid ar fi fost fara ea, sa fi intrat direct din trotuarul sec; asa, ai timp sa te reculegi pret de o respiratie, pret de zece pasi sovaielnici. 

Intru, ametita de ganduri, cu grija sa nu calc pe lumanarile care isi revendica scara, orbita de luminile televiziunilor. Simt. Mirosul mortii; al lacrimilor, al florilor si al lumanarilor, al neputintei, al revoltei si al regretlor, al implacabilului. Mana dreapta mi-e amortita de atata drum, de atata teama, de atata asteptare; e aici, il vad si ma cutremur: nu-i seamana... aduce a el, dar fara glas si fara privire nu il recunosc... Poate daca vreodata l-as fi vegheat dormind l-as fi stiut... intind mana, asa cum vad ca fac ceilalti, ca sa asez florile mele aprope de patul vesnic si lemnos, dar nu mi desprind de mana, au sapat in carne si s-au fixat acolo, in mana mea dreapta. Glasuri din jur zic: haideti, haideti... si eu nu reusesc sa-i las singurul lucru pe care i l-am adus... Mi-am piront ochii intr-o lumina rosie de plastic ce palpaie alaturea de chipul de carne si ma navalesc spaime: lumina aseaza ceva ca o rasuflare pe chipul lui, pe masca mortii. Buchetul imi aluneca usor se aseaza pe crestele muntelui de flori de alaturi. Aerul dens, cald si apoape material devine fluid si merg prin el ca prin miere, voiesc iesirea dar calea se inchide mereu cu porti de oameni cerniti si palizi, cu porti de oameni lacrimi... Obrajii mei sunt reci; mainile mele sunt reci, picioarele se tarasc greoaie ... nu mai am nici trei pasi pana afara, dar e atat de greu... Pentru o clipa ma simt zguduita din strafundurile fiintei si acei ultimi  pasi pana la iesire ii fac intinsi, schitand o fuga; ma opresc dezorientata chiar in usa, un reflector ma orbeste si uit unde am vrut sa calc, ma panichez sa nu cad, gandesc sa fug spre stanga, in urmarea randului celor ce ies, insa picioarele mi-o iau dezlanat inainte spre dreapta, pe calea pe care intrasem, pe care pasul venirii o stia... 

         Nu m-am oprit decat in strada, dupa ce am traversat Calea Grivitei si mi-am cautat suflul printre statuile din zidul Platului Stirbei... Am vrut sa il vad, am vrut sa fac asta pentru mine. 

          La adio.

Am mai murit putin...

Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.
                                   
                                de Adrian Păunescu