marți, 9 august 2011

Life. Reloaded.

                  In anii studentiei mele, la Sibiu, mergeam la un singur cinematograf in mod frecvent. Nu-i mai stiu numele, dar era in Orasul de Jos, in cladirea Teatrului pentru Copii. Duminica, ori cand nu aveam cursuri, mergeam la teatrul asta mic, sorbeam spectacolele miniaturale si triste - doar pentru mine erau triste, motive personale si rani sufletesti - si apoi intram la cinema sa domolesc vartejul de emotii. Nu stiu sa fi vazut  propriu-zis acolo vreun film bun – bun, poate si pentru ca eram mereu cu inima zderente cand ii treceam pragul, dar stiu ca ma simteam "acasa". Rimau cu starea mea de spirit si aerul racoros cu miros vag de mucegai si tigari stinse, si sala mica, "renovata" kitchios cu gresie neagra si canapele incomode din "piele ecologica" de care ma tot lipeam, piele pe "piele", rimau si tanti plasatoarea si juna care, cu par bicolor din neajunsul vopselei, cu fesele la interval si cu sanii revarsati prin decolteul generos si constant, servea cafele, pepsi si chipsuri/ floricele cinemaniacilor ;-). Pentru admosfera aia mergeam, nu neaparat pentru filme. Faceam un fel de tarapie intr-un decor decadent. Alaturi, pe canapele, cupluri juvenile sau anacronice ca distribuire total dezechilibrata a anilor per trup, faceau si ele tot un fel de terapie. Imi amintesc acum, pe masura ce scriu, de saruturile tocaite care il urmareau pe un Condurache haituit nervos in "In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura...", de chicoteleile si bufnirurile infundate suprapuse peste coloana sonora a divinului "Callas Forever". Surprinzator poate pentru unii, imi placea sa vad filme acolo. Am mai vazut din titlurile momentului la Patria, dar n-am simtit "sala de cinema".
                    In Bucuresti am ajuns acum vreo 8 ani... si mi-am stabilit cartierul general - cinematografic vorbind, in "Europa", pe Mosilor. Tin minte si acum primul meu film: "Non ti muovere", un film italian cu Penelope Cruz. Mi-a placut sala - nu sa ma dea pe spate, dar imi permitea sa vad filmul de la balcon, si imi alimenta satisfactia scornita si intretinuta de mine, ca vad filmul de la nivelul ochilor/ privirii personajelor, si nu de jos in sus. A fost primul si singurul cinematograf bucurestean in care am calcat. Cu mici exceptii, de vreo 5 ani vad filmele acasa.  Nu le cumpar, le fur. Fac zile de vizionari - o zi cu 24 de ore de filme, in general rupte din weekenduri. Zilele astea sunt pentru mine transfuzii cu vieti, idei, experiente, imagini, sentimente - second hand, dar mai adevarate decat cele care lancezesc in jurul meu, transfuzii cu muzica si lacrimi si povesti, mereu povesti, multe povesti. Asa, in 24 de ore, traiesc zeci de vieti inchipuite si ma simt bine. Nu cred sa rezist astazi, casa- serviciu, fara "ziua mea de filme", asa cum nu credeam atunci ca pot rezista fara ... Dar asta e o alta poveste.
                    Ca o concluzie:  as merge uneori intr-un cinematograf-ruina si, nu, nu as renunta la "furtul" filmelor mele. 


marți, 23 noiembrie 2010

Something in common

Da, au ceva in comun: personalitate, nume sonor, faima, dragostea si admiratia publicului si ... BICICLETA ...
Bing Crosby

Audrey Hepburn

Humphrey Bogart

Nota: sursa foto - http://theimpossiblecool.tumblr.com/
         ( unele din cele mai placute sufletului meu fotografii )

vineri, 19 noiembrie 2010

Wow


Deci: Adolf Hitler

joi, 11 noiembrie 2010

Am inebunit de galben

       Atata galben n-am vazut pana acum nici o toamna.... Merg spre birou si las in urma gradini, curti si parcari galbene pana la pragul nevrozei, frunze galbene in pomi, pe masini, pe trotuar si pe acoperisuri, poti s-o iei razna... Chiar eu incep sa rezonez periculos la asaltul soarelui printre foi... galbene - iti iau ochii si mintile ... 
        E cald... e o justificare.. Pana si plopii stau infrunziti - lumanari galbene cu flacara din sori tomnatici...      
       Am vazut o vita de vie bolnava tot de galben, intinsa si infrunzita ca-n mijloc de vara, dar galbena rau ...           
       Natura sufera de icter... La tratamente naturiste figureaza cinic papadia si galbenelele... Oare ne mai facem bine?
           
       P.S. si peste tot pe unde merg pe net, vad parcuri galbene, cu alei galbene, cu oameni care strang buchet frunzele galbene... asa ca nu mai pot sa ilustrez si eu toamna asta, nevroza asta cu vreo fotografie galb............

marți, 9 noiembrie 2010

La Adrian Paunescu

             Sambata m-am perpelit toata dimineata. La amiaza inca nu ma simteam pregatita. Am plecat singura spre Romana. Duceam o gheara ca de gheata, ca de fier, infipta intre omoplati... Respiram cu efort si simteam la rastimpuri cum mi se rascoala sangele cand ajunge la inima si cum ea, speriata, da sa fuga, sa-mi sparga pieptul. Unde ?
            Pe cand ieseam de la metrou se infiinta inainte un chiosc cu flori ... imi doream sa ii duc flori; niste flori numai de la mine si numai pentru el... Ii datoram prima dragoste, ochii verzi... "Un'te duci tu, mielule.."...
Le-am gasit ! Sunt triste si frumoase, sunt colorate si povestesc: despre copaci - frunzele de stejar, despre marele munte - crengutele de brad, despre suferinta si durere - macesele, multele si rosiile macese, despre mereu si despre orisiunde -  fructele de boz, margele de albastru cobalt, despre copilarie si candoare - 3 merisoare galbene, rod al pomului, rod al pamantului ... Nu, nu sunt flori, sunt un buchet de ganduri triste, un buchet de ganduri grele, un buchet de culori adunate si asezate sa para vesele, sa para ca mai spera... Si totusi ...
           M-am oprit sa fotografiez buchetul, prea semana cu sufletul meu din acele ceasuri, si am pornit incet spre Ateneu. Se incalzea strada de privirea soarelui aruncata inapoi, a soarelui de toamna calda, a soarelui care ma mangaia pe spate si-mi topea gheata dintre omoplati; nu ma mai strangea - ma ardea. Tineam buchetul meu de ganduri in mana dreapta si o simteam crispata; dupa un timp n-am mai simtit-o, amortise. Nu e aici... si plec spre Uniunea Scriitorilor fara sa-i stiu adresa.
           De dupa gardul de fier se aud soapte si se zaresc miscari de umbre . Dincolo de poarta deschisa e o gradina - ce stupid ar fi fost fara ea, sa fi intrat direct din trotuarul sec; asa, ai timp sa te reculegi pret de o respiratie, pret de zece pasi sovaielnici. 
Intru, ametita de ganduri, cu grija sa nu calc pe lumanarile care isi revendica scara, orbita de luminile televiziunilor. Simt. Mirosul mortii; al lacrimilor, al florilor si al lumanarilor, al neputintei, al revoltei si al regretlor, al implacabilului. Mana dreapta mi-e amortita de atata drum, de atata teama, de atata asteptare; e aici, il vad si ma cutremur: nu-i seamana... aduce a el, dar fara glas si fara privire nu il recunosc... Poate daca vreodata l-as fi vegheat dormind l-as fi stiut... intind mana, asa cum vad ca fac ceilalti, ca sa asez florile mele aprope de patul vesnic si lemnos, dar nu mi desprind de mana, au sapat in carne si s-au fixat acolo, in mana mea dreapta. Glasuri din jur zic: haideti, haideti... si eu nu reusesc sa-i las singurul lucru pe care i l-am adus... Mi-am piront ochii intr-o lumina rosie de plastic ce palpaie alaturea de chipul de carne si ma navalesc spaime: lumina aseaza ceva ca o rasuflare pe chipul lui, pe masca mortii. Buchetul imi aluneca usor se aseaza pe crestele muntelui de flori de alaturi. Aerul dens, cald si apoape material devine fluid si merg prin el ca prin miere, voiesc iesirea dar calea se inchide mereu cu porti de oameni cerniti si palizi, cu porti de oameni lacrimi... Obrajii mei sunt reci; mainile mele sunt reci, picioarele se tarasc greoaie ... nu mai am nici trei pasi pana afara, dar e atat de greu... Pentru o clipa ma simt zguduita din strafundurile fiintei si acei ultimi  pasi pana la iesire ii fac intinsi, schitand o fuga; ma opresc dezorientata chiar in usa, un reflector ma orbeste si uit unde am vrut sa calc, ma panichez sa nu cad, gandesc sa fug spre stanga, in urmarea randului celor ce ies, insa picioarele mi-o iau dezlanat inainte spre dreapta, pe calea pe care intrasem, pe care pasul venirii o stia... 
         Nu m-am oprit decat in strada, dupa ce am traversat Calea Grivitei si mi-am cautat suflul printre statuile din zidul Platului Stirbei... Am vrut sa il vad, am vrut sa fac asta pentru mine. 
          La adio.

luni, 18 octombrie 2010

Perle ori rauri ...


Amintirile mele sunt intotdeauna istovitoare si aducatoare de furtuni launtrice ...
Amintirile mele sunt intotdeauna insotite de parfum. Parfumul starii ... 
Amintirile mele sunt intotdeauna bine venite, ba chiar provocate sa apara ...
Amintirile mele sunt intotdeauna expresive si rezumative. Si vii ...
Amintirile mele sunt intotdeauna pentru totdeauna si indisolubil legate de suflet ...
Amintirile mele sunt intotdeauna neselective si nerabdatoare sa-si spuna parabola prezentei ... sau pe cea a intarzierii ...
Amintirile mele sunt intotdeauna strigate in interior, dresate si rearanjate apoi pentru lumea de afara ...
Amintirile mele sunt intotdeauna usor sasii, sau surde, sau far' de-o mana ori un picior ... nu ies niciodata intregi ... organul lipsa, simtul lipsa imi ramane doar mie ... 
Amintirile mele sunt intotdeauna lipsite de muzicalitate ... au doar culoare ...
Amintirile mele sunt intotdeauna limanul meu ...
Amintirile mele sunt intotdeauna prapastia mea izbavitare ...
Amintirile mele sunt intotdeauna aducatoare de lacrimi - perle incolore si sarate ori rauri incolore si sarate ...
Amintirile mele sunt intodeauna aminirile ingerilor mei ...
Amintirile mele sunt intotdeauna ...

Orele ...


Da, s-a intors vremea mea, vremea gandurilor si a creionului ascutit zilnic si tocit zilnic, de mai multe ori pe zi , ore si ore .... da, s-au intors orele mele....
Toamna nu e anotimpul meu, asa cu nici valsul nu e dansul meu  ...
Sufletul meu si memoria mea si povestile mele insa vibreaza toamna, mai mult ca oricand .... Vibreaza cand se asterne intunericul in plina zi, cand norii paclosi se cheama si se aduna, cand picaturile pornesc repezite si mari doar cat dureaza prima lovitura de asfalt si cat inabusa strivirea ei un fir de praf, pentru ca apoi sa puna stapanire pe amiaza picaturile marunte si destoinice, fidele si reci... cand vantul tachineaza frunze ruginii si frunze galbene ... frunzele mele galbene, cele mai frumoase frunze ... nici vii, nici moarte ... si le desprinde de ramura vietii lor si le arata strada mea intreaga, si orasul intreg, de sus , asa cum ele nu l-au vazut niciodata... asa cu eu nu l-am vazut niciodata ...
C e frumoase sunt florile toamnei... ce miros salbatic au ... o crizantema, mare, bogata, de orice culoare ar fi, de orunde ar veni, cu mirosul ei imi face teama ... e frumoasa si imi face teama ... un brat de crizanteme marunte, ca niste farfurioare pentru papusi, colorate cum vrei tu, cum le-ai ales si, asezate pe bratul meu , sau in vaza de colo , cu mirosul lor patrunzator , imi fac frica ... ce frumoase sunt .... cum respira frica in mine ...
Toamna nu e anotimpul meu, asa cum valsul nu e dansul meu ...
Toamna mi-e frica sa nu mor ... toamna mereu mi-e teama ca o sa mor ...