Ca si zilele trecute, de vreo trei incoace, si azi ma tot impiedic, agat, lovesc, scap din mana, sparg, pocnesc, tarai, tarsai, din astea. Bleaga suprema am fost in timpul din urma. Oboseala, tristete, un fel de lene sictirita, un fel de n-ar mai fi, un fel las' pe maine, un fel je m'en fous... Un fel de "nu mai merge asa" ascuns sub covor la o curatenie nu tocmai generala si deloc temeinica. Un fel de joie de vivre abulic, amortit, vetust, oricum anormal de pastrat la 30 de ani, dar a carui lipsa rationala si normala in plan logic si cronologic, eu o simt acut si amar. As trai fiecare zi ca pe un joc nou, l-as reinventa daca nu s-ar reinoi de la sine, si as trai as trai as trai as trai...
Imi lipseste insa ceva - stiu ce, stiu exact ce - ca sa fiu din nou vie. Nu e vina nimanui - e numai o elipsa morala pe care am executat-o intr-o oarecare cunostinta de cauza si de care uneori - atentie: uneori - imi pare rau: am fost prea moale.
Toate vorbele de pana acum vin doar sa zica o subantelegere: vreau ....
Nu, nu pot zice cu voce tare, pentru ca asta ar insemna sa fiu ipocrita: am ales sa las totul in plan secund in mod oficial si direct, nu pot lovi pe la spate. Am ales sa-mi plasez dorinta cea mai mare intr-o elipsa, si teoria existentei mi-a scos din palarie un numar de ordine conform gestului meu. Lasa sunt, nestiutoare am fost - bine, asta se numeste in traducere liber adaptata prostie - dar am avut si imprejurari propice greselii. Fara eschive, vreau doar sa redau importanta gesturilor mele in fata mea; sa constientizez ca voi trai cu deciziile luate pana acum si, mai grav, unele din ele aleg singure drumul sau cararea pentru mine, caci unele intamplari curg din unele fapte si mare lucru nu mai putem schimba.
Fereste-te sa iei hotarari ascunzandu-te de tine insuti; te poti rani - pe tine si, implicit, oamenii ce sunt ori devin importanti in viata ta...
O blestemata de elipsa ontologica ma tine fara mantuirea dorita... La 30 de ani...
miercuri, 25 noiembrie 2009
marți, 24 noiembrie 2009
InGri
Niciodata nu am fost mai hotarata sa merg mai departe ca in momentele ce-mi precedau pasul inapoi...
Niciodata n-am fost mai sovaitoare decat inainte de a mangaia cu taisul ascutit rana virtuala, fara ca mana sa imi tremure nici pret de o respiratie cand desparteam binele de rau...
Niciodata n-am stiut sa despart binele de rau...
Intotdeauna am avut impulsul de a transa situatii si niciodata vointa clara de a merge pana la capat...
Intotdeauna mi-am dorit ca nicodata sa .........
ziua 1
E un nor gri deasupra cladirii de birouri. Mic, dar urat nevoie mare. Un nor mic, gri inchis, ca plumbii de lanseta, si mi se pare ca a inceput sa miroasa ca plumbul afara. Slava Domnului ca iese soarele din cand in cand, alfel ai crede ca vine intunericul in miezul zilei. La 12 e o lumina de crepuscul care trece lesinata prin geamul nud, fara transperant, si se aseaza pe biroul meu sa isi traga ultima suflare. Seamana cu lumina nehotarata din visul in care vrei sa strigi si n-ai glas, si sa fugi si n-ai forta si te misti ca prin miere si plamanii iti pocnesc din cauza ca ai uitat sa respiri de la atata efort. E frig. Nici macar nu bate vantul, e doar o raceala taioasa si o simti la fiecare inspiratie sus, in sinusuri, la marginea fruntii, si te inteapa usor in globul ochiului ca lacrimezi inciudat. Am terminat tigara si intru in birou cu mana degerata si cu regretul razei confiscate de uratul gri. Hartoage zac pe birou de azi dimineata si eu nu fac nici un progres. Da ce zic, nici macar un gest, abia le ating si le mai schimb locul: ordinea dinaintea inceperii lucrului; de 3 ore pun ordine inutila in hartii adnotate cu "urgent", "de verificat", "de raspuns", "de raportat" ... Nu mai am vointa nici sa urasc biroul asta in care m-am inchis din comoditate. E bine... merge... Mi-e groaza sa ma gandesc incotro, dar momentan e convenabil ca am un program fix, un salariu decent, un sef ... e de bine... Ma gandesc mult la mama. De la o vreme o visez foarte des si atat de real ca umblu frustrata si furioasa ca sunt obligata sa ma trezesc din somn; e oribil, ca o renuntare careia i te impotrivesti cu toata fiinta si ea sta acolo, implacabila si te priveste in ochi pana te ard si ii deschizi blestemand ora, si timpul, si randuiala. De-ar adia macar vantul; sa mute mai incolo uraciunea asta gri; ma deprima. Am aprins lumina si, pt o clipa, mi-a parut ca e mai bine, dar e neon si lumina lui alba si tare ma scoate din sarite. Pariu ca arat si mai rau in lumina lui: cearcane disperat acoperite de un fond de ten cu textura prea subtire, de vara, obraji paliti din cauza ca nu imi plac blush-urile si le ocolesc si ochi... a, ochii... cu ei am o rafuiala mai veche. Au devenit plangaciosi, umezi ca de bovina, toata ziua ar lacrima din diverse considerente: poate un ton mai aspru, poate o amintire trista, poarte o amintire care ar trebui sa aduca un impuls buzelor sa infloreasca in zambetul care iti imbraca apoi privirea, dar nu, ochii mei nu... Prea s-au obisnuit sa asculte de suflet si nu de minte. Ar trebui sa lucrez. Acum a plecat plumburiul din fereastra, dar nici soarele nu se mai vede. Cerul, de la biroul meu, pare uns cu pana de cozonac a bunicii: dare alburii si cenusii s-au inmuiat in culori de ape si au hotarat sa alerge cu pasarile, asa ca sa prinda in desenul simplu zborul. Eu n-as sti sa desenez un zbor... Plec in cateva minute. A mai trecut o zi. In drum spre casa o sa cumpar mancare pentru pisica si o sa cant, usor, un cantecel al nasei mele, un cantecel vesel, tocmai pentru asa o zi: gri.
Niciodata n-am fost mai sovaitoare decat inainte de a mangaia cu taisul ascutit rana virtuala, fara ca mana sa imi tremure nici pret de o respiratie cand desparteam binele de rau...
Niciodata n-am stiut sa despart binele de rau...
Intotdeauna am avut impulsul de a transa situatii si niciodata vointa clara de a merge pana la capat...
Intotdeauna mi-am dorit ca nicodata sa .........
ziua 1
E un nor gri deasupra cladirii de birouri. Mic, dar urat nevoie mare. Un nor mic, gri inchis, ca plumbii de lanseta, si mi se pare ca a inceput sa miroasa ca plumbul afara. Slava Domnului ca iese soarele din cand in cand, alfel ai crede ca vine intunericul in miezul zilei. La 12 e o lumina de crepuscul care trece lesinata prin geamul nud, fara transperant, si se aseaza pe biroul meu sa isi traga ultima suflare. Seamana cu lumina nehotarata din visul in care vrei sa strigi si n-ai glas, si sa fugi si n-ai forta si te misti ca prin miere si plamanii iti pocnesc din cauza ca ai uitat sa respiri de la atata efort. E frig. Nici macar nu bate vantul, e doar o raceala taioasa si o simti la fiecare inspiratie sus, in sinusuri, la marginea fruntii, si te inteapa usor in globul ochiului ca lacrimezi inciudat. Am terminat tigara si intru in birou cu mana degerata si cu regretul razei confiscate de uratul gri. Hartoage zac pe birou de azi dimineata si eu nu fac nici un progres. Da ce zic, nici macar un gest, abia le ating si le mai schimb locul: ordinea dinaintea inceperii lucrului; de 3 ore pun ordine inutila in hartii adnotate cu "urgent", "de verificat", "de raspuns", "de raportat" ... Nu mai am vointa nici sa urasc biroul asta in care m-am inchis din comoditate. E bine... merge... Mi-e groaza sa ma gandesc incotro, dar momentan e convenabil ca am un program fix, un salariu decent, un sef ... e de bine... Ma gandesc mult la mama. De la o vreme o visez foarte des si atat de real ca umblu frustrata si furioasa ca sunt obligata sa ma trezesc din somn; e oribil, ca o renuntare careia i te impotrivesti cu toata fiinta si ea sta acolo, implacabila si te priveste in ochi pana te ard si ii deschizi blestemand ora, si timpul, si randuiala. De-ar adia macar vantul; sa mute mai incolo uraciunea asta gri; ma deprima. Am aprins lumina si, pt o clipa, mi-a parut ca e mai bine, dar e neon si lumina lui alba si tare ma scoate din sarite. Pariu ca arat si mai rau in lumina lui: cearcane disperat acoperite de un fond de ten cu textura prea subtire, de vara, obraji paliti din cauza ca nu imi plac blush-urile si le ocolesc si ochi... a, ochii... cu ei am o rafuiala mai veche. Au devenit plangaciosi, umezi ca de bovina, toata ziua ar lacrima din diverse considerente: poate un ton mai aspru, poate o amintire trista, poarte o amintire care ar trebui sa aduca un impuls buzelor sa infloreasca in zambetul care iti imbraca apoi privirea, dar nu, ochii mei nu... Prea s-au obisnuit sa asculte de suflet si nu de minte. Ar trebui sa lucrez. Acum a plecat plumburiul din fereastra, dar nici soarele nu se mai vede. Cerul, de la biroul meu, pare uns cu pana de cozonac a bunicii: dare alburii si cenusii s-au inmuiat in culori de ape si au hotarat sa alerge cu pasarile, asa ca sa prinda in desenul simplu zborul. Eu n-as sti sa desenez un zbor... Plec in cateva minute. A mai trecut o zi. In drum spre casa o sa cumpar mancare pentru pisica si o sa cant, usor, un cantecel al nasei mele, un cantecel vesel, tocmai pentru asa o zi: gri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)