La Adrian Paunescu

             Sambata m-am perpelit toata dimineata. La amiaza inca nu ma simteam pregatita. Am plecat singura spre Romana. Duceam o gheara ca de gheata, ca de fier, infipta intre omoplati... Respiram cu efort si simteam la rastimpuri cum mi se rascoala sangele cand ajunge la inima si cum ea, speriata, da sa fuga, sa-mi sparga pieptul. Unde ?

            Pe cand ieseam de la metrou se infiinta inainte un chiosc cu flori ... imi doream sa ii duc flori; niste flori numai de la mine si numai pentru el... Ii datoram prima dragoste, ochii verzi... "Un'te duci tu, mielule.."...

Le-am gasit ! Sunt triste si frumoase, sunt colorate si povestesc: despre copaci - frunzele de stejar, despre marele munte - crengutele de brad, despre suferinta si durere - macesele, multele si rosiile macese, despre mereu si despre orisiunde -  fructele de boz, margele de albastru cobalt, despre copilarie si candoare - 3 merisoare galbene, rod al pomului, rod al pamantului ... Nu, nu sunt flori, sunt un buchet de ganduri triste, un buchet de ganduri grele, un buchet de culori adunate si asezate sa para vesele, sa para ca mai spera... Si totusi ...

           M-am oprit sa fotografiez buchetul, prea semana cu sufletul meu din acele ceasuri, si am pornit incet spre Ateneu. Se incalzea strada de privirea soarelui aruncata inapoi, a soarelui de toamna calda, a soarelui care ma mangaia pe spate si-mi topea gheata dintre omoplati; nu ma mai strangea - ma ardea. Tineam buchetul meu de ganduri in mana dreapta si o simteam crispata; dupa un timp n-am mai simtit-o, amortise. Nu e aici... si plec spre Uniunea Scriitorilor fara sa-i stiu adresa.

           De dupa gardul de fier se aud soapte si se zaresc miscari de umbre . Dincolo de poarta deschisa e o gradina - ce stupid ar fi fost fara ea, sa fi intrat direct din trotuarul sec; asa, ai timp sa te reculegi pret de o respiratie, pret de zece pasi sovaielnici. 

Intru, ametita de ganduri, cu grija sa nu calc pe lumanarile care isi revendica scara, orbita de luminile televiziunilor. Simt. Mirosul mortii; al lacrimilor, al florilor si al lumanarilor, al neputintei, al revoltei si al regretlor, al implacabilului. Mana dreapta mi-e amortita de atata drum, de atata teama, de atata asteptare; e aici, il vad si ma cutremur: nu-i seamana... aduce a el, dar fara glas si fara privire nu il recunosc... Poate daca vreodata l-as fi vegheat dormind l-as fi stiut... intind mana, asa cum vad ca fac ceilalti, ca sa asez florile mele aprope de patul vesnic si lemnos, dar nu mi desprind de mana, au sapat in carne si s-au fixat acolo, in mana mea dreapta. Glasuri din jur zic: haideti, haideti... si eu nu reusesc sa-i las singurul lucru pe care i l-am adus... Mi-am piront ochii intr-o lumina rosie de plastic ce palpaie alaturea de chipul de carne si ma navalesc spaime: lumina aseaza ceva ca o rasuflare pe chipul lui, pe masca mortii. Buchetul imi aluneca usor se aseaza pe crestele muntelui de flori de alaturi. Aerul dens, cald si apoape material devine fluid si merg prin el ca prin miere, voiesc iesirea dar calea se inchide mereu cu porti de oameni cerniti si palizi, cu porti de oameni lacrimi... Obrajii mei sunt reci; mainile mele sunt reci, picioarele se tarasc greoaie ... nu mai am nici trei pasi pana afara, dar e atat de greu... Pentru o clipa ma simt zguduita din strafundurile fiintei si acei ultimi  pasi pana la iesire ii fac intinsi, schitand o fuga; ma opresc dezorientata chiar in usa, un reflector ma orbeste si uit unde am vrut sa calc, ma panichez sa nu cad, gandesc sa fug spre stanga, in urmarea randului celor ce ies, insa picioarele mi-o iau dezlanat inainte spre dreapta, pe calea pe care intrasem, pe care pasul venirii o stia... 

         Nu m-am oprit decat in strada, dupa ce am traversat Calea Grivitei si mi-am cautat suflul printre statuile din zidul Platului Stirbei... Am vrut sa il vad, am vrut sa fac asta pentru mine. 

          La adio.