miercuri, 13 ianuarie 2010

Sa ai curaj...

Am tot cochetat cu gandul plecarii din tara. Pentru totdeauna. La disperare, asta se numeste "sa te duci la mai bine", si la zile mari "a(-ti) parasi tara".
De ce as pleca? Pai am toate motivele din lume rezumate-n 2 vorbe: ai din fruntea-mparatiei.
De ce as ramne? Tata, neamurile, prietenii si piatra rece a unui mormat: mama. Si limba romana.
Dar uite ca, atunci cand sa zici hop, se intampla ceva. Ceva-ul meu se numeste azi "OMUL FRUMOS" de Dan Puric. Cu Dan Puric. Si, cred eu, ca si putin despre Dan Puric.
Aceasta nu este o recenzie, pentru ca nu am citit cartea. Aceasta este o marturisire, caci a avut loc o intalnire si o intamplare. Aceasta intalnire nu e in real: o camera, eu pe scaunul meu, el pe scaunul lui; nici eu in sala, el pe scena; e putin mai impinsa in derizoriu: eu la mine in bucatarie, el pe scena, noi despartiti de ecranul unui televizor, in aburi de supa de pui, pilaf bulgaresc si compot de mere. Eu cu dorinta de plecare, de "scapare" - nu de evadare, nu inca, ferit-a Dumnezeu si Doamne fereste! Eu cu blam la compatriotu din fruntea-mparatiei,eu cu scarba si altele asemenea la ceea ce inseamna "in jurul meu",     eu  cu bani putini si cu nervi multi. Eu cu etc pe zona. El diferit. El de acord cu mine. El cu alta intelegere a "jurului meu". Ciudat. Sunt uimita de cum matura aerul cu mana, pasionat, de cum il mangaie apoi, de cum il strange in pumn si il ridica... Ce zice, Doamne, omul acesta ? Uite doar cum vorbeste omul acesta din fata mea! Ce sa pricep eu din insiruirea lui de suflari aici sacadate, aici tandre, de gesturi grave, de tonuri pastel si pline, de cuvinte simple si compuse, care se leaga si care inseamna ca trebuie sa imi inteleg neamul? Si ca, dupa ce l-am inteles abia, sa il iubesc cu tot sufletul meu, cu tot sufletul neamului meu? Ce sa pricep eu, Doamne, din astea?

 Dan Puric, asa cum l-am intalnit: eu in bucatarie, el la Ateneul Roman

va urma...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu