Sa taci ... sau poate sa visezi ...

      
         Zile in sir m-am lovit de propria-mi mutenie: am un chef nebun sa tac...
         Mi se pare ca, orice intrebare venita inspre tacerea mea, loveste nemilos lasand in urma-i o rana efemera, ca o lacrima pe un obraz batut de vant. Totusi, o rana. Nu doare, nu va grabiti sa ma etichetati drept excentrica (ca sa fiti draguti...), si nici nu are semnul existentei marcat in carne - dar da dependenta. Sunt realmente dependenta de aceasta netulburare a gandului lenes sau in travaliu, sunt dependenta de miscarile, de gesturile si de nelinistile sale, incat nu pot tolera intinare dinafara. As avea atatea de spus despre uraganul de simtaminte starnite in mine in timpul linistii din jur... Dar tacerea, tacerea aceasta profunda nu ma mai satura: las telefoanele sa sune, colegii sa zambeasca flasc pe la colturi, jigniti de toanele mele perfect indiferente lor altminteri, seful sa se intrebe daca-s normala si, nedumerit apoi, sa ma intrebe daca ma simt bine... Incuviintez cu o clatinare pe verticala a capului ca da, sunt bine, si imi mut privirea peste colegii cu zambete neverosimile, spre telefonul meu cu silent activat si, pe ecran, cu zbateri de lumini si cifre inebunite, insistente.
           Inapoi la liniste: seful pleaca la o intalnire, colegii se imprastie - a iesit sefu', deh, iar telefonul se agita pe muteste...
           Doamne, ce bine e! ...