Si cat mi-am dorit...

            Mie una, imi place si cand ninge, si cand ninge si viscoleste, imi place si cand, oprita ninsoarea face loc unui firicel din soare si ochii imi iau foc.
            Imi place iarna de cand eram un chistoc si verificam, de cum venea noiembrie-n gradina bunicilor, in fiece dimineata vita de vie din fata geamurilor, cea care facea bolta putin mai incolo si apoi se-nmultea pe randuri pana hat, departe, in fundul curtii. Arabescurile desenate de-a lungul aleii ce-nconjura casuta, erau pretuite de mine doar in doua randuri: cand, incarcate de rod dulce, se ofereau stapanilor casei in clocotirea vietii lor si, mai apoi, in iarna, cand isi dublau conturul cenusiu cu albul nins din norii copilariei. Adormeam serile cu gandul la potopul de alb si-l asteptam, visandu-l. Dimineata, coboram din asternut si ma prefaceam indiferenta, trecand pe langa fereastra inspre bucatarie, sacadand pasul mincinos peste praguri... camera bunicului imi oferea o noua fereastra, si de ea ma agatam ca-ntr-un joc, insa cu forta inecatului de firul de pai. Si nu eram dezamagita: se umplea casa de chiote de bucurie si topaituri , bunica de suparari ca i-a fugit odrasla afara-n frig in paslari, cu capu descoperit si-n camasa somnoroasa, iar bratele bunicului de mere si pere dulci, acuma scoase din intunericul pivnitei, tocmai la sarbatoarea copilului si-a iernii.
          Imagini si amintiri cu gustul poamelor pastrate anume pentru noi, copiii, de un bunic cum numai in basme mai exista, cu bucuria vijelioasa a saniusului, pe care n-ai s-o retraiesti la alta varsta, cu mirosul placintelor cu branza, spoite cu ou si asezate cu dragoste si din belsug pe masa noastra de bunica, bunica pe care daca nu as fi avut-o, n-as fi crezut ca poate exista in lumea asta.
          Amintirea zapezii din copilarie si bucuria zapezii la varsta cand te grabesti catre slujba n-ar trebui sa creeze in vietile noastre discrepante, ci sa netezeasca drumuri si sa aline doruri...