Amintire cu marea...

            Vara trecuta am fost la Mamaia. Nu mai calcasem pe acolo din copilarie.

 

          Imi amintesc si acum ce mama de bataie am incasat cu ocazia acelui concediu cand am cunoscut statiunea doar pentru a-i spune adio cu un gust amar, cateva zile mai tarziu. De ce gust amar? Pai cum sa vii cu plodul din dotare la mare si sa ai pretentia de a-l tine ancorat de tine, pe terasa unui restaurant, la 20 de metri de plaja, cand acolo, pe nisip, alearga si se joaca si se balacesc cu strigate de placere pustiulicii de varsta lui? Si acum, sincer, care erau sansele sa raman cuminte "la masa" cu asa tentatii alaturi? Povestea spune ca, dupa 20 de minute de cautari febrile si disperate, tata m-a reperat pe plaja si m-a adus, impropriu spus adus caci saream  ca o mingiuta de ping-pong la fiecare sut aplicat din disperare paterna, inapoi in bratele tremurande ala maica-mii. Dupa chelfaneala impusa de imprejurari, am jurat sa nu mai calc pe plaja cu pricina, fara alt motiv decat rusinea care imi colora obrajii bucalati in rosu aprins. Cum sa mai apar eu acolo, intre acei copii care vazusera totul, care "stiau"? Eu, aceeasi fetita care o rugam pe mama sa ma bata acasa, da sa nu ma certe in curtea blocului, sa auda ceilalti?

              Frumos la Mamaia - n-am recunoscut nimic din ce uitasem in vremea umilirii parentale. Dar mi-a placut asa, per total, eu fiind o "eforista" convinsa.

           N-am stat decat 3 zile, ca era inceput de septembrie, dar am avut timp destul sa ma imprietenesc cu nisipul fin, cu pescarusii si cu baietii de la un pui de local de pe plaja, unde am mancat in fiecare zi hamsii - cele mai bune din viata mea, proaspete si foarte bine curatate, ca se topeau in gura. 

          ...ma uitam pe fereastra si soarele de amiaza mi-a rascolit o amintire calda, de-aia am zis, asa...